Bogdan Mihai Radu: mulți se tem să se exprime liber. Când am privit moartea în faţă am ştiut că trebuie să trăiesc cum simt a doua viaţă. Vroiam să fiu 100% eu

Bogdan Mihai Radu
Sep 26
2013

L-am cunoscut pe Bogdan Mihai Radu prima dată acum 5 ani. Cumva în perioada asta am ţinut legătura. Ştiam multe din poveştile lui Bogdan. Ştiam că fusese aproape de moarte. Ştiam că începuse să evolueze din ce în ce mai mult, să se exprime şi mai curajos. Şi vroiam să fac cunoscută povestea lui.

Am ajuns la atelier într-o după amiază pe la ora patru. Pictorul era încântat şi puţin agitat. Îmi spusese că vrea să vorbească despre măşti şi renunţarea la ele. Asta mă încântase la interviul ăsta, subiectul era aproape de sufletul meu, în perioada asta. Şi totuşi interviul a început oarecum sec. Protejat. Safe!

Da, erau lucruri interesante, dar nu era nebunia de care povestisem. Îi lipsa vâna, viaţa, curajul, zeama, nebunia artistului care se exprimă în contra tututor celor din jur pentru că asta simte! Începusem să cred că o rămân cu acest material aşa şi aşa. Ştii… ca o masă fără sare. Şi apoi, ceva magic s-a întâmplat. Aerul s-a relaxat şi viaţa a început să curgă. Eram în transă, lucrurile veneau natural. Bogdan Mihai Radu renunţase la măşti şi îmi expunea sincer şi autentic unele dintre cele mai vulnerabile părţi ale lui. Am ştiut că totul o să fie grozav. Aveam o poveste autentică de spus.

Totul a început de la un film. Şi un hoţ.

Am început să pictez când eram copil… nu mai ştiu exact… la vârsta de 8 – 10 ani. Bine, ca orice copil mă jucam cu nuanțele, dar totul a început în urma unui film. Un film pe care l-am văzut în copilărie și care se numea „Pictorul de la hotelul Ritz”. Era despre un tip care falsifica tablouri și atât de tare m-a fascinat filmul, încât asta am făcut – am falsificat un tablou de-al bunicii mele, falsificat – reprodus să zic așa.

Am profitat și de faptul că era nevăzătoare. I-am spus că ne cere la școală să facem o reproducere după o pictură mai veche. Am luat originalul că-mi plăcea foarte mult și l-am reprodus iar acum nu-mi mai amintesc pe unde a ajuns. Așa a început totul. M-a fascinat personajul principal din filmul de care ziceam mai sus. Pictura, stilul lui de viață, cum înlocuia tablourile cu reproducerile, cum lucra noaptea în atelierul lui…..totul m-a atras și m-a făcut să-mi doresc să devin pictor. Și eu am început să lucrez tot noaptea. Reușisem să intru oarecum în mintea personajului, mă simțeam bine în pielea mea după ce furasem tabloul bunicii. Pe atunci doar mă jucam, pictam ca orice copil.Când am văzut că mi-a reușit, că n-a observat nimeni, am mai cerut un tablou de la o mătușă, apoi de la o vecină și mi-am făcut o micuță colecție de artă. Totul a durat cam doi-trei ani până mi le-a găsit mama.

Apoi am făcut un tablou. Am copiat pe sticlă o țărancă de Grigorescu, mai bine zis un portret de țărancă, pe care îl am și acum, mi l-am răscumpărat de la o vecină.

Pe când aveam 12-13 ani începusem să-mi doresc să intru în galerii, să expun ca orice pictor, să fiu vizibil – atât eu, cât și munca mea. De vândut, vindeam în general rudelor și colegilor de la muncă ai părinților mei.

Bogdan Mihai Radu

Prima ruptură de lumea mea

N-am urmat o școală de artă, ci am terminat școala generală și apoi am urmat liceul CFR. Recunosc faptul că nu-mi prea plăcea cartea și i-am ascultat pe părinții mei în privința asta. Poate că așa erau vremurile: erai încă ghidat de ceea ce-și doreau părinții pentru tine. Pe de altă parte, n-am arătat niciodată că îmi place arta și nu m-am lăudat că știu să pictez. Pur și simplu țineam asta pentru mine.

După ce am terminat liceul, a apărut problema înrolării în armată. Aș fi făcut orice ca să scap de asta, astfel încât m-am înscris la o școală de tehnicieni silvici. L-am păcălit pe tata că îmi doream foarte mult să devin tehnician silvic doar pentru a mă susține financiar să termin școala asta. Adevărul este că eu continuam să pictez si de fapt doar asta aveam în cap.

Bogdan Mihai Radu

Regăsirea

După toată povestea asta cu tehnicianul silvic, m-am angajat ca pedagog de recuperare la o școală din Sibiu care se numea „Friedrich Müller”. Acolo am descoperit terapia prin artă, lucrând și interacționând cu copii cu probleme. O profesoară de la acea școală m-a încurajat să mă gândeasc la prima mea expoziție. Și uite așa, în 2002, pe când aveam 22 de ani, am avut primul meu vernisaj.

Într-un interval de doar doi ani am avut primul vernisaj, am lucrat în diverse centre de plasament cu copii cu handicap, am expus tablouri de-ale copiilor. Începeam să devin vizibil, să mă manifest și să mă implic în tot felul de chestii interesante.Începusem să lucrez mai mult. Profesorii școlii m-au făcut profesor de atelier și mi-au oferit cheile de la atelierul școlii unde puteam să mă duc oricând să pictez. Aveam în sfârșit un loc în care îmi puteam exersa imaginația după bunul plac.

Pictorii care m-au influențat în copilărie au fost cei despre care am învățat la școală: Tonitza, Grigorescu și Luchian. Se pare că Luchian și-a lăsat în mod deosebit amprenta asupra mea deorece obișnuiesc să pictez foarte multe flori. Mai am și perioade în care intru în zona de contemporan, abstract, etc – depinde de starea de spirit în care mă găsesc.

Când simt nevoia să pictez, efectiv asta fac. Poate să mă inspire orice: un om de pe stradă, un film, o pasăre, o ploaie, un vânt, o furtună – absolut orice. Fac numai ceea ce simt. De exemplu, merg pe stradă și îmi atrage atenția o florăreasă care vinde flori. Mă întorc acasă și pictez un câmp de flori. Pictura aceasta care se numește „Storm” mi-a fost inspirată de o furtună din București.

Bogdan Mihai Radu

Aventura continuă

Un prieten foarte bun din perioada în care locuiam la Sibiu m-a încurajat să mă înscriu în Uniunea Artiștilor. Eu n-am prea vrut, nu aveam încredere că voi fi acceptat pentru că nu aveam studii. Într-un final a depus el o cerere în numele meu pe care a și semnat-o iar apoi a venit răspunsul: fusesem acceptat.Asta se întâmpla în 2003 și tot atunci m-a descoperit un neamț de lângă Sibiu care m-a invitat să fac o expoziție la el în șură. Practic aceasta a fost cea de-a doua expoziție a mea și i-am invitat pe toți membrii Uniunii Artiștilor, inclusiv pe domnul președinte.

În continuare consideram că am un soi de handicap pentru că nu aveam studii în domeniu și din cauza asta existau tot felul de discuții, mici bârfe între colegi. Unii mă lăudau, alții șușoteau pe la spatele meu. Dar până la urmă cred că asta se întâmplă mereu, indiferent dacă ai sau nu studii…..mereu se găsește ceva despre care lumea să bârfească.
În 2006 am expus pentru prima dată la București în cadrul unui târg de lux de la Romexpo – Luxury Show – iar asta grație lui Bodo de la Proconsul pe care l-am cunoscut în cafeneaua pe care o aveam la Sibiu. La acel târg l-am cunoscut și pe actorul Bebe Cotimanis căruia i-au plăcut lucrările mele și astfel am avut plăcerea de a-i face cadou un tablou de-al meu. Ușor-ușor am început să cuceresc Bucureștiul.

Bogdan Mihai Radu

Marele vis sau marea deziluzie?

În 2007 am dat admitere la facultatea din Cluj și am fost acceptat. Au urmat ani mai dificili. Am încercat să mă țin de școală dar la momentul respectiv întâmpinam niște probleme medicale. Apoi, în anul doi, au apărut neînțelegerile cu profesorii. Simțeam o oarecare concurență directă între profesor și elev. Eu deja aveam un portofoliu mare de expoziții și niciodată nu am vrut să concurez cu alt pictor pentru că fiecare e special și deosebit în ceea ce face, în temele abordate, în felul în care știe să se vândă.

Încă de când am ajuns la Cluj am avut marele noroc de a fi îndrumat de pictorul Corneliu Brudașcu. Am lucrat la ziarul lui timp de un an, îi ceream tot felul de sfaturi privind pictura iar el devenise un fel de părinte spiritual pentru mine. Și astăzi îi cer părerea ori de câte ori vreau să întreprind ceva nou.

Bogdan Mihai Radu

Bucureștiul și noi moduri de expresie

În general am reușit în tot ceea ce mi-am propus. Mi-am dorit să ajung la București și s-a întâmplat. Singurul meu regret este că nu am reușit să-mi termin studiile. Pe de altă parte sunt fericit că am rămas fidel propriilor mele crezuri, că am ajuns unde sunt astăzi, că am reușit să cunosc foarte mulți critici de artă care au numai cuvinte de laudă la adresa mea, că am avut întotdeauna posibilitatea să experimentez.

Apropo de experimentat, mi se pare foarte fain să pictez flori pe corpul unui bărbat foarte masculin, foarte macho. Mi se pare foarte chic, foarte gay. E o combinație plăcută care prinde în ziua de azi, mai ales la cei din zona de fashion. Am descoperit oameni minunaţi în comunitatea gay, cu personalităţi fascinante.

E o trasatură de caracter care nu se reflecta doar în orientarea sexuală: e vorba de deschiderea la nou, de curajul de a fi tu însuţi, în ciuda regulilor. Am început să mă uit la oameni după alte repere: integritate, loialitate, dacă îşi poate trăi viaţa aşa cum simte cu toate presiunile sociale şi ipocrizia din societatea modernă.

Bogdan Mihai Radu

Viață, artă, libertate și măști

Cel mai important lucru pe care îl poate face un om în viață e să facă exact ceea ce simte, indiferent de dificultățile pe care le-ar putea întâmpina.Și mie mi-a fost adesea greu. A trebuit și trebuie să trăiesc din artă, ceea ce nu e chiar atât de simplu. Erau perioade în care reușeam să pun bani deoparte și poate că mi-aș fi deschis un business care să-mi ofere o siguranță materială dar eu m-am axat doar pe artă și nu regret.

Să faci ceea ce simți, să nu fii nevoit să te ascunzi cu nimic, să treci peste mentalitatea destul de învechită a oamenilor din România, să-ti îndeplinești visurile…..lucrurile acestea reprezintă o adevărată provocare.

Să vă povestesc o întâmplare: la un moment dat am găsit un calendar într-o casă în care mă mutasem cu chirie. Era cu un tip gol, un nud de bărbat din profil-spate. Mi-a plăcut și m-am hotărât să fac un colaj. Apoi l-am postat pe Facebook cu titlul „Colaj Gay”. Mulți au comentat aiurea („Wow, ce scârbos!”), alții l-au apreciat și o persoană l-a și comandat. Recunosc faptul că mi-a fost teamă să-l postez, mi-a fost frică de reacțiile oamenilor. Dar, pe de altă parte, artiştii au încălcat mereu tabuurile vremurilor lor şi tocmai asta le-a adus fascinaţia publicului. Au vrut să „picteze” lumea nu numai în versiunea idealizată, considerată corectă, ci au arătat şi ceea ce este în spatele uşilor închise de prejudecăţi şi frici. Arta a schimbat lumea in multe moduri. E un documentar, făcut de BBC parcă, “How art made the world” care vorbeşte despre lucrurile astea.

Au fost momente în care am vrut să renunț. Pe pagina mea de Facebook am aproape zece mii de like-uri, zece mii de oameni care mă urmăresc, îmi urmăresc munca. De obicei postez picturi cu flori, peisaje, lucruri destul de cuminți dar mă mai apucă și nebunia câteodată și arunc un tablou mai ciudat, mai altfel. Atunci se vede diferența. Dacă la un tablou „normal” primesc în jur de 500 de like-uri și 100 de share-uri, la unul mai deocheat, mai indecent, cu greu se găsesc 10 oameni care să apese butonul de like. Le e teamă să nu fie catalogați. Mulți îmi spun în privat că le-a plăcut tabloul dar că nu ar da like. Totuși mă simt norocos. Dacă mi-aș fi ales altă meserie cred că mi-ar fi fost extrem de greu să mă exprim. Există mulți oameni care mă iubesc pentru că sunt artist și mă acceptă așa cum sunt. Dar sunt destui și cei care nu mai pot de curiozitate în ceea ce mă privește: vor să știe exact ce fac, unde merg, în ce cluburi, cu ce găști m-am anturat, cu cine ies. Și astfel apar tot felul de povești. Nu pot confirma şi nici infirma pentru că oamenii vor crede ceea ce oricum vor să creadă.

Alt exemplu: am dat un share la o fotografie a unui tip din lista mea de prieteni de pe Facebook, o fotografie în care o gagică era sărutată de doi bărbați. Prietenul meu din listă o săruta pe gât, altul pe gură. Imaginea era semi-porno, ușor perversă, cu o tentă de bisexualitate, de sex în trei. Au urmat niște reacții extrem de aiurea pe Facebook. Persoane cu vârste cuprinse între 26 și 30 de ani au comentat: „Ce scârbos”, „Mi-ai stricat ziua cu poza asta”, „M-ai dezamăgit”. Am descoperit că uneori cei care critică cel mai mult sunt cei care îşi reprimă instinctele sau sentimentele cel mai mult.

Mulți se tem să se exprime liber. Cu siguranță mulți fac asta. Eu unul nu mai am de gând să mă ascund, să-mi fie frică să dau like la o poză, la un gay, la o pagină, la un club. E viața mea și până la urmă sunt liber să fac ce vreau iar fiecare poate să creadă orice despre mine. Oamenii te vor iubi sau urî. Sau le vei fi pur şi simplu indiferent. În definitiv eu sunt de părere că toți purtăm o mască, atât când vine vorba de Facebook, cât și de viața de zi cu zi.
În legătură cu fanii mei….efectiv îi simt aproape, interacționez cu ei, le mulțumesc de multe ori pentru like-uri, le urmăresc postările, le dau și eu like la ceea ce-mi place. S-au obișnuit să vadă în fiecare zi o postare de „Bună dimineața” când îmi beau cafeaua, să vadă ce am mai pictat, să vadă că sunt acolo. Merge dincolo de imagine, e o chestie sinceră, simt nevoia să comunic cu ei, să creez şi să menţin legături noi.

Colaj

Un oraş care mă atrage în fiecare zi

A fost ciudat dar orașul m-a fascinat din prima. Eram singur într-un oraș mare, priveam admirativ clădirile, eram fericit. Am descoperit oameni noi, am socializat, am făcut expoziții….mă simțeam cel mai tare.

La început am trimis foarte multe mail-uri la diferite hoteluri cu CV-ul meu. Nu mi-a răspuns nimeni. Le-am trimis iarăși și iarăși n-au răspuns. Apoi am încercat din nou și replay-urile au început să sosească. Am început să expun. Prima expoziție mai mare în București a fost în cadrul unui eveniment la World Trade Center unde am cunoscut un domn care mi-a cumpărat peste 10 tablouri și care m-a ajutat să fac un vernisaj la Intercontinental. Acolo am avut șansa de a cunoaște oameni importanți, oameni de cultură iar presa a scris despre mine….mă simțeam o mică vedetă.

Reacțiile au fost foarte bune dar comentariile pe articolele care au apărut despre mine au fost foarte răutăcioase din partea sibienilor. Și acum primesc unele comentarii de genul: „n-ai fost în stare să termini facultatea”, „pictor de trei bani”, „faci numai flori, nu ești în stare să pictezi altceva”. Toți se leagă de faptul că pictez în general flori.
Sunt atât de mulți artiști care pictează flori și care își vând lucrările cu sute de mii de euro. Iar eu mă pricep să pictez flori, nu? Ce s-ar întâmpla dacă m-aș apuca să pictez fanteziile și nebuniile mele și n-aș vinde nimic timp de trei luni de zile? Probabil că mi-aș cauta alt job și aș renunța la pictură. Dar fără pictură n-aș mai putea să fiu fericit.

Tot legat de flori, am vorbit la un moment dat cu o psiholoagă care îmi zicea că florile au ajuns un simbol al castrarii masculine, al supunerii barbatului de catre femeie. Multor bărbaţi le este teamă să îşi exprime feminitatea din ei, e extrem de confuz să fii bărbat în 2013, au dispărut reperele clasice.

Bogdan Mihai Radu

Esența artei

Pentru mine arta e….nu știu….să pui suflet, să faci ceea ce simți, să se regăsească eul tău în tabloul respectiv, să se simtă trăirea pe care ai avut-o în acel moment, atmosfera, nebunia din tine.

Am și tablouri pe care le-am pictat din plictiseală sau din lipsă de chef iar reacțiile oamenilor au fost de măsură.
Mulți vor tablouri la comandă dar dacă mie nu-mi place comanda sau idea respectivă, nu pot transmite nicio emoție. M-am chinuit cu un client de pe Facebook doi ani de zile. Văzuse el o marină facută de mine prin 2006-2007, i-a plăcut la nebunie și m-a rugat să-i fac una asemănătoare. Abia după doi ani am reușit să-i pictez una care să-i placă. Nu mai puteam să am starea aia din 2006. Pe atunci gândeam altfel, eram alt om.

Am observat că oamenii nu înţeleg cum creează un artist. Eu lucrez din emoţie şi din instict, nu stau să analizez, să planific cu pensula în mână. Cred că şi asta e un motiv pentru care lumea e fascinată de noi, pentru că nu pot să ne pună într-o categorie şi să ne înţeleagă…

Bogdan Mihai Radu

Aproape de Thanatos

Revenind la povestea și drumul meu….totul a mers destul de ok până în momentul în care am avut probleme medicale și m-am trezit paralizat. A fost extrem de trist. Am început să paralizez treptat iar într-o zi am rămas imobilizat. Pentru cei din presă devenisem ”Pictorul paralizat”, ceea ce mi-a adus o publicitate foarte mare, nu mi-e teamă să recunosc.

Avem comenzi dar eu devenisem o legumă, nu mai puteam să lucrez deloc. Mi-a dat mult de gândit. Am crezut că o să mor iar acest lucru cred că m-a întărit pentru că ajunsesem să nu-mi mai fie frică de nimic. Când am privit moartea în faţă am ştiut că trebuie să trăiesc cum simt a doua viaţă. Am primit a doua șansă la viața și m-am hotărât că nu mai vreau să mai fac niciun compromis. Vroiam să fiu eu 100% eu, să mi se rupă. Treptat am renunțat la frici, nu deodată.

Imediat după această perioadă neagră din viața mea, am început o colaborare cu orașul Sinaia unde am și o galerie permanentă – în cadrul Cazinoului Regal din Sinaia. Acest lucru s-a putut realiza datorită domnului Liviu Tudor Samuilă.

Bogdan Mihai Radu

Libertatea vine cu un preţ al ei

Tot timpul m-am ascuns de diferite chestii. De exemplu, de curând am fost propus de către o doamnă să fiu cetățean de onoare într-unul din orașele mele de suflet. Ideea m-a încântat și am depus un dosar dar am fost respins pe motiv că nu sunt suficient de cunoscut și că localnicii nu au auzit de mine. Nu aveau cum să audă de mine pentru că nu am expus niciodată acolo din pricina condițiilor practic inexistente.

Dar nu acesta era în realitate motivul, ci zvonurile cu privire la orientarea mea sexuală (după cum aveam să aflu ulterior). Se zvonea că aș fi bisexual sau gay. Asta e încă un factor de decizie când ajungi să promovezi sau nu un om cu potenţial… Din păcate. Dacă aș fi avut o familie și vreo șapte copii, cu siguranță lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Dar nu mă deranjează că nu m-au acceptat.

Bogdan Mihai Radu

Viitorul sună bine

Am planuri să intru treptat în zona de fashion. Îmi doresc să fac rochii pictate manual de mine, unicate. Și tricourile pictate îmi plac, vreau să le ofer celor care îmi apreciază munca tricouri cu picturi realizate de mine, vreau ca ei să-mi poarte arta pe stradă. Prețurile sunt accesibile iar dacă văd că unei persoane îi place în mod deosebit, pot să i-l fac și cadou (n.r. tricoul). În ceea ce privește rochiile, vreau să colaborez cu un designer cunoscut.

Vreau să-mi termin studiille dar nu acum. Nu sunt pregătit acum. Într-un final le voi termina.

Și vreau să ies afară, să devin un pictor de talie internațională. Da, vreau să devin cunoscut peste hotare. Madrid, Barcelona, poate chiar Londra sau Paris. Vreau să expun la Ritz ca în filmul „Pictorul de la hotelul Ritz”.

Nu știu când voi realiza toate lucrurile astea, la mine totu-i spontan. Lucrez cu inspiraţia.

Bogdan Mihai Radu

Lucrurile care aduc bucurie în afară de pictură

Îmi place să am prieteni, să ies, să călătoresc, să mă plimb, să fac lucruri, să mă încarc de lume şi apoi să o exprim. Îmi place să….nu știu…să-mi beau cafeaua dimineața în compania unei persoane plăcute, să povestesc, să schimb idei, să fac poze cu telefonul, să dau check-in pe Facebook, să mă simt bine, să am tot felul de oameni în jur, intelectuali, filosofi, oameni de bussiness, oameni care sfideaza tabuurile asa zis morale. Îmi place să fiu eu însumi, să fiu liber.

Chiar daca asta naste controverse. Asta e, orice ai face, unii te vor iubi, altii te vor uri
Mă văd în continuare în București, mă văd aici. Da, chiar mă văd. Mă văd foarte ok.

Și cu articolul ăsta mă văd foarte ok. Probabil o să apară păreri pro și contra, o să fie multe de spus. Raman şi multe lucuri nespuse, pentru că şi eu sunt nescris într-o anumită măsură.

Dar cred că-i cel mai sincer interviu de-al meu – cel mai sincer și cel mai real.

Bogdan Mihai Radu
Interviu realizat de Ciprian Gavriliu. Editare: Ciprian Gavriliu & Raluca Voinea.

O părere la “Bogdan Mihai Radu: mulți se tem să se exprime liber. Când am privit moartea în faţă am ştiut că trebuie să trăiesc cum simt a doua viaţă. Vroiam să fiu 100% eu

  1. Pingback: Ciprian Gavriliu – viaţă, creaţie şi marketing » Cum lucrezi mai bine un proiect de design(UX): un ghid pentru designeri, clienţi şi agenţii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *